Este toamnă. Frunzele ruginii au format un cojoc zdrențăros ce astupă pământul în întregime. Curând vor veni zilele reci de iarnă. Eu stau și privesc în urmă regretând trecerea verii atât de rapidă. Nu puteam suporta gândul că curând va fi iar frig, vremea v-a deveni posomorâtă împiedicându-mi ocazia de a ieși pe mal seară de seară ca în timpul verii și să aștept cu speranța că poate va veni cândva. De ce pleci atât de repede vară? De ce aduci iarna cu a ei hibernare? O, de mi-ai da măcar odată șansă să întâlnesc amorul... Odată și apoi să dispar, să nu mai exist. Să pot pleca în infinit și să uit de lacrimi și de durerea profundă ce-mi provoacă lipsa ei. Să uit de lume și de pământ cu ale ei slăbiciuni. Să uit ce este omul, să uit de mine și de tot.
