Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale ?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Şi iată ! a secat izvoru-n cale
La porţi străine am cerşit iubire,
Şi porţile cu zgomot s-au închis ;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.
O, mamă ! o nădejde mă mai ţine :
Că n-ai să-ţi uiţi copilul în străini
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veşnicilor spini;
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
In clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi ce n-a fost, nici va fi
Inalţă-mă atunci, spălat de rău,
In lumea inimii ş-a frumuseţii,
Să mă deştept din somnul greu al vieţii,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău
