Inca imi amintesc cu melancolie de fiinta blanda, firava , care m-a indrumat catre un vis etern al cuvintelor jucause. Dascalul meu , acea persoana unica , care m-a ascultat cum nu ma asculta nimeni , era ca un parinte protector care mi-a facut cunostinta cu fiintele de hartie , cu cartile feerice , cu expresiile care ma lasau fara suflare.
Atitudinea lui misterioasa, mainile sale cu puteri nebanuite care, cand imi atingeau bratul emanau o liniste sufleteasca , ochii lui sclipitori care dadeau o nota de poveste privirii sale , faceau parte din mine , din fericirea mea. Glasul lui de vraja ca o doina a randunicilor maiestre , ma trimitea intr-un taram de armonii si de gratie , al fericirii irepetabile.
