Gândesc,deci exist... Peste pământul uscat de vremuri,sub cerul ca o apă,iată ca se întrezărește o siluetă desprinsă parcă dintr-o epocă îndepărtată. Drept ca un plop înalt,dar robit de anii ce-i poartă in spate,un bătrân se pierde cu gandul si ființa pe drumurile ce duc spre padure-umila ascultătoare a suspinelor. Un verde proaspat îi inundă ochii si inima,reamintindu-i ca încă există, deci contează-daca nu pentru cei cu care își împarte viața,măcar pentru însăși scopul Creației.Poate ca trupul nu o sa se mai niște niciodată,dar sufletul va rămâne același izvor de energie si speranță,un soare biruitor printre norii întunecati ai fricii. Ajungând la o căsuță inundată de iarbă,sărută mâna tremurânda a unei fetițe cu ochii înecați in lacrimi:"Nu dispera,copilă,viața merge înainte si fără o umbra ca mine."
