Poemul zugrăvește tabloul unui sfârșit de toamnă și natura în pragul iernii.
În prima strofă își destăinuie tristețea cauzată de plecare păsărilor, care ne bucură cu prezența lor de primăvara până spre sfărșitul toamnei, spre tărâmuri mai calde. ("Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor")
Apoi, lărgind cadrul, versurile sale subliniază tristețea câmpiilor, a luncilor veștejite deja, asemuindu-le verdele vesel de altădată unor "frumoase iluzii dintr-un suflet omenesc"
Vorbește apoi de cerul care este mai mult acoperit de "nouri negri plini de geruri" fără "soarele iubit".
În cea de pe urmă și totodată cea de-a patra strofă iarna pare deja instalată, ziua devenind mai mică, crivățul își face apariția în timp ce vântul răspândește frigul. Animalele par și ele triste, iar omul se retrage în casă, lângă foc.
