În primul rând, egoismul este mereu privit ca un defect. Consider că într-adevăr este un defect, doar dacă este dus la extremă. Pentru că, în fond, omul este un animal egoist: agonisește bunuri pentru el, își dorește un anumit lucru pentru el, vrea să fie iubit, apreciat, mereu pe primul loc într-o activitate sau în inima altui om. Dar există și un alt fel de egoism: egoismul pentru aproapele tău. De exemplu, într-un magazin de jucării în perioada Crăciunului o mamă va cumpăra mai multe jucării dintr-un stoc limitat pentru copilul său, astfel lăsând alți părinți fără cadoul pe care odraslele lor și l-au dorit de foarte mult timp. Aici, egoismul mamei se manifestă prin dorința de a face totul pentru copilul său, indiferent că e ceva necesar sau nu, astfel gândindu-se doar la copilul său și nu și la ceilalți.
În al doilea rând, egoismul poate trece în indiferență, acest aspect deseori întțlnindu-se la oameni cu o educație proastă (sau lipsă) și la oameni alintați de familie. Astfel, într-un cuplu poate apărea situația în care unul iubește și celălalt acceptă. Dacă primul va oferi ceva din toată inima, fie că e atenție sau compliment, fie un cadou, celălalt va accepta acestea considerând că e ceva perfect normal, fără însă a oferi aceleași lucruri în schimb. Acest tip de persoane sunt egoiste, considerând că tot ce li se oferă este gratis. Într-un fel, iubirea înseamnă altruism; pe de altă parte, aceasta necesită resurse sentimentale și fizice pentru a se dezvlota și rezista.
În concluzie, consider că egoismul, în doze mici, este o modalitate perfectă de autoapărare și evaluare a meritelor proprii. Totuși, dus până la extremă, acesta creează discomfort de orice fel persoanelor din jur, atrăgând sentimente și atitudini negative, dând o nuanță urâtă societății moderne.
