Intr-o zi frumoasa de vara,pe cand gramatica limbii romane era inca in procesul de dezvoltare si creatie,primii noi ''nascuti'' nu se intelegeau prea bine.
Era vorba de o cearta intre domnul subiect si doamna predicat.
Ei se certau din cauza ca se credeau unul mai important decat celalalt.
Predicatul spunea:Fara mine nu ai putea forma o propozitie subiectule,pe cand subiectul avea cu totul alta opinie:''Fara mine propozitia ta nu ar avea expresivitate,nimeni nu ar putea stii cine face actiunea data de tine!''
Neajugand la un acord cei doi s-au despartit pe moment ,taramul functiilor sintactice avand sa se destrame.
Predicatul fiind putin stanjenit de ce i-a spus subiectului sa gandit la o scuza in timp ce taramul se dizolva bucatica cu bucatica.
Intors langa subiect ,el cu o privire sincera in ochi a intrebat subiectul daca vrea sa ii accepte scuzele pentru ce a spus.
Subiectul fiind timid nu a spus nimic pe moment.
Apoi predicatul i-a facut cel mai frumos cadou.S-a gandit ca daca el poate avea un adverb de mod care ii poate da expresivitate si frumusete actiunii lui ,de ce nu poate avea si subiectul unul.
I-a dat o insusire aparte,un mod de a se definii subiectului.
Subiectul vazand cadoul pe care i la dat i-a spus predicatului ca isi cere si ea scuze pentru vorbele ei si ca nu vrea sa se mai desparta niciodata de el.
Noua parte de vorbire care s-a format in acea zi a avut data denumirea de adjectiv,nume dat de cei doi parinti ai functiilor sintactice.
