Privind prin arămiul acestor zile de toamnă, ochii mi s-au oprit asupra unui copac semeţ, printre ale cărui crengi, se ascundea o panglică albastră de cer. Şi, oprind şirul gândurilor mele, am admirat rădăcinile groase, ce se zăreau la suprafaţa solului şi fixau acest copac puternic. M-am minunat şi m-am întrebat, de ce oare în locul acesta a trebuit să crească şi nu altundeva pe pământ? Şi-am înţeles... Era vorba despre rădăcini, despre locul natal, acel loc de unde ne luăm seva dătătoare de viaţă fiecare dintre noi! Şi, deodată, dintr-o simplă panglică albastră, cupola cerului s-a aprins de lumină şi, ca dintr-o baghetă magică a unui vrăjitor, a început să mi se deruleze în minte imaginea leagănului meu, a rădăcinilor mele, imaginea satului meu natal. Locul în care ne păstrăm identitatea, tradiţiile, locul în care ţesem cele mai frumoase vise, aşa cum mă învăţa bunica! Întotdeauna am simţit o emoţie aparte când, cu respect, pronunţam numele satului meu, Movila Miresii.Vedeţi, chiar numele său e plin de poezie!
