E iarna și munții sunt plecați. Mai este doar o plapumă albă, fină, sclipitoare în diafana strălucire a soarelui de iarnă. Dar de ce este așa înaltă plapuma? Treptat, privești atent din depărtare, puncte negre, cu binoclul, cum se mișcă pas cu pas pe al–naltului vârf de înveliș. Dar ce sunt acele mici punctulețe ghidușe care saltă de pe o colină pe alta? Atent, zăpadă cade de pe vârf la cel mai mic zgomot. Un tsunami rece, care te înfioară și îți dă senzația de teamă, frică si de a fugi. Acel tsunami pare nesfârșit un salt de la cer la pământ. Soarele a început să fie mai puternic și plapuma măreață părăsește munții, care, iau din marele dulap al continuității, un alt înveliș, mai aparte.
