"Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi."
În citatul dat este accentuat sentimentul de tristețe al eului liric, accentuată de prezența pronumelor și verbelor la persoana I, singular ("mă-ntunec", "îngheț", "mă-") și care afirmă prin alegoria "Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ", că singurătatea îl macină, îi îngreunează sufletul și îi ucide speranța, prin "îngheț", fiindu-i foarte greu să accepte plecarea iubitei, adresându-i-se direct, prin folosirea pronumelui personal la persoana a II-a, singular "tu", marcând importanța ei. Îndepărtarea sfâșietoare de iubită este redată prin imaginea vizuală "tu te pierzi în zarea eternei dimineți", astfel despărțirea fiind eternă/pentru totdeauna.
